r.i.p.m.j.

Nori grei, amenintatori, se adunau in spatele « Templului ». Statea sa ploua. Multimea astepta in continuare, cu respiratia taiata, momentul deschiderii portilor. La un moment dat, tatal, enervat peste masura de faptul ca baiatul sau de nici 7 ani se stergea la nas cu maneca noului sau costum, se intoarse spre un domn pe la vreo 40 de ani, intrebandu-l daca nu cumva avea vreo batistuta de unica folosinta. Barbatul nu raspunse nimic ; ba mai mult, parea ca nici nu-l aude ; era hipnotizat, privea mereu in directia Templului, inert, intr-o asteptare febrila ; parea capabil de orice sacrificiu, putea indura orice pentru ca, drept rasplata, sa vada Portile Paradisului deschizandu-i-se in fata, sa paseasca grav si smerit pe iarba proaspata a Gradinii si sa urce treptele Palatului Zeului. Tatal, renuntand la intentie, se intoarse spre baiat, si-l privi compatimitor : « Copiii nu pot lua nimic in serios… nu-si dau seama ce inseamna solemnitate sau suferinta, nu stiu ce simtim noi, adultii, in momentele astea ».Deveni, iarasi, nervos. Scoase mana din buzunar si ii arse pustiului, care-si continua prostul obicei, o palma peste ceafa. Doi ochi albastri se ridicara speriati, scaldati in lacrimi, spre adultul care-l lovise. In zadar…Figura tatalui parea nemiloasa. Totusi, o urma de regret incoltise in sufletul acestuia, nu atat din pricina palmei date si a durerii fizice pricinuite fiului, cat fiindca realizase ca nu se potrivea contextului, ca era desprinsa din alt scenariu decat cel al clipelor acelea ce musteau de respect, gratitudine si de o profunda tristete…nu se potrivea costumului negru pe care si-l comandase recent sau barbii pe care o lasese sa creasca atat de lunga imediat cum aflase de inaltarea Lui la Ceruri. Se uita imprejur, il mangaie pe baiat pe crestet, baga mana in acelasi buzunar de unde iesise palma greoaie abatuta cu atata furie asupra scafarliei piciului si scoase o bomboana, semn al incheierii conflictului si al semnarii armistitiului. Se uita, din nou, in jur…spera ca toti care vazusera palma, sa vada si bomboana…Un scartait prelung se auzi. Un murmur, apoi tacere. Gloata se puse in miscare. Absolut toate persoanele prezente inaintau tacute, cu capetele plecate, inspre colosul din beton si sticla din fata lor. Se oprira din nou (acum in fata usii), intrara pe rand, intr-o ordine deplina, in aceeasi tacere desavarsita. Tatal pasea trist, cu ochii-n pamant, pe covoarele scumpe, neindraznind sa profaneze vreo particica din acel loc minunat cu o privire prea staruitoare ; il tinea de mana pe baiatul care nu contenea cu laudele la adresa bogatiei si abundentei revarsate in valuri din pereti, din podele, din tavan. In acea clipa, primul se opri brusc, cazu in genunchi si incepu sa lacrimeze...Sarcofagul se afla in fata lui, putea sa-l atinga, sa-l admire, sa-l planga, sa stea alaturi (chiar daca nu in imprejurarile pe care si le imaginase) de Zeul sau. Nu putea concepe viata fara El. Disperarea puse stapanire pe intreaga sa fiinta. Incepu sa tremure. Se linisti, in cele din urma. Se uita spre copil, apoi scoase din buzunar o mica « icoana » a Zeului si-i dadu drumul pe podea. O privi. Lacrimi cazusera langa literele tremurate: R.I.P.M.J.