r.i.p.m.j.

Nori grei, amenintatori, se adunau in spatele « Templului ». Statea sa ploua. Multimea astepta in continuare, cu respiratia taiata, momentul deschiderii portilor. La un moment dat, tatal, enervat peste masura de faptul ca baiatul sau de nici 7 ani se stergea la nas cu maneca noului sau costum, se intoarse spre un domn pe la vreo 40 de ani, intrebandu-l daca nu cumva avea vreo batistuta de unica folosinta. Barbatul nu raspunse nimic ; ba mai mult, parea ca nici nu-l aude ; era hipnotizat, privea mereu in directia Templului, inert, intr-o asteptare febrila ; parea capabil de orice sacrificiu, putea indura orice pentru ca, drept rasplata, sa vada Portile Paradisului deschizandu-i-se in fata, sa paseasca grav si smerit pe iarba proaspata a Gradinii si sa urce treptele Palatului Zeului. Tatal, renuntand la intentie, se intoarse spre baiat, si-l privi compatimitor : « Copiii nu pot lua nimic in serios… nu-si dau seama ce inseamna solemnitate sau suferinta, nu stiu ce simtim noi, adultii, in momentele astea ».Deveni, iarasi, nervos. Scoase mana din buzunar si ii arse pustiului, care-si continua prostul obicei, o palma peste ceafa. Doi ochi albastri se ridicara speriati, scaldati in lacrimi, spre adultul care-l lovise. In zadar…Figura tatalui parea nemiloasa. Totusi, o urma de regret incoltise in sufletul acestuia, nu atat din pricina palmei date si a durerii fizice pricinuite fiului, cat fiindca realizase ca nu se potrivea contextului, ca era desprinsa din alt scenariu decat cel al clipelor acelea ce musteau de respect, gratitudine si de o profunda tristete…nu se potrivea costumului negru pe care si-l comandase recent sau barbii pe care o lasese sa creasca atat de lunga imediat cum aflase de inaltarea Lui la Ceruri. Se uita imprejur, il mangaie pe baiat pe crestet, baga mana in acelasi buzunar de unde iesise palma greoaie abatuta cu atata furie asupra scafarliei piciului si scoase o bomboana, semn al incheierii conflictului si al semnarii armistitiului. Se uita, din nou, in jur…spera ca toti care vazusera palma, sa vada si bomboana…Un scartait prelung se auzi. Un murmur, apoi tacere. Gloata se puse in miscare. Absolut toate persoanele prezente inaintau tacute, cu capetele plecate, inspre colosul din beton si sticla din fata lor. Se oprira din nou (acum in fata usii), intrara pe rand, intr-o ordine deplina, in aceeasi tacere desavarsita. Tatal pasea trist, cu ochii-n pamant, pe covoarele scumpe, neindraznind sa profaneze vreo particica din acel loc minunat cu o privire prea staruitoare ; il tinea de mana pe baiatul care nu contenea cu laudele la adresa bogatiei si abundentei revarsate in valuri din pereti, din podele, din tavan. In acea clipa, primul se opri brusc, cazu in genunchi si incepu sa lacrimeze...Sarcofagul se afla in fata lui, putea sa-l atinga, sa-l admire, sa-l planga, sa stea alaturi (chiar daca nu in imprejurarile pe care si le imaginase) de Zeul sau. Nu putea concepe viata fara El. Disperarea puse stapanire pe intreaga sa fiinta. Incepu sa tremure. Se linisti, in cele din urma. Se uita spre copil, apoi scoase din buzunar o mica « icoana » a Zeului si-i dadu drumul pe podea. O privi. Lacrimi cazusera langa literele tremurate: R.I.P.M.J.

post frumos cu stea in frunte

m-a chemat marea weekendul acesta. si incep de-aici povestea ca sa ajung la ceea ce-mi expectoreaza creierul acum. dupa ce mergi 3 ani la rand in Vama Veche si auzi toate povestile posibile de la cat mai multi indivizi de-ai casei, deja poti afirma ca ti-ai inceput meseria de "vamaiot". cine a inventat termenul probabil se afla in toiul unei betii crunte cu bere ieftina si mare terminat era, pentru ca vad asocierea cu "hipiot" si nu are nicio legatura. decat daca ne gandim la rochite cu floricele colorate, sandalute facute din plante si marijuana. ce-i drept, s-a deschis spice shop in Vama, deci dati-i inainte. toti zic ca locul s-a schimbat. dar sa zic io ce-am observat: mult prea disputatele piste pentru biciclisti pe care de fapt le folosesc motoarele si masinile, terase goale ca nu-i inca sezonul... bere la pret de Bucuresti, whiskey la fel; mancare buna daca stii unde sa nimeresti si cate-o dugheana pitita pentru orice tip de buzunarel, fie el mai gros sau mai subtirel. ce gheisor suna asta. o plaja mai CURATA, cu Stuful fiind singurul ramas in picioare; celelalte s-au mutat in spatele frontierei-pista, printre care si cosmelia Expirat care nu mi-a trezit niciun fior. La Pirati nu s-au auzit decat Manowar si Motorhead o noapte-ntreaga, ca se-apropie B'estcacat. iar atitudinea umana e aceeasi: "bem, mancam, ne punem in cap, mai bem, vedem rasaritul si servim cafea la ibric, dupa care bem iar". alde manelica in carduri, oameni de afaceri pe ici pe colo, masini luxoase, deci toate tipurile umane cu accesorii pe care le vezi si-n capitala.
printre ultimele observatii, ivite pe drumul (evident aglomerat) spre Bucuresti, s-a enumerat o explozie neuronala datorita unei piese de la radio. formatia vocal-carnala Pussycat Dolls, cu un hit celebru si vechi, pe care n-am de ce sa-l fi retinut. ideea e asa: zilele trecute auzeam despre Pussycat Dolls ca "vai, ce s-au stricat, s-au dat pe ritmuri orientale, fac reclama proasta Indiei etc.". intai de toate, nu s-au stricat, erau stricate. in al doilea rand, aveau influente orientale inca de la inceput, dar sunt atat de subtile in acea piesa incat mi s-a parut genial sa pierd timpul analizand-o. iti trebuie creier ca sa te vari asa pe sub pielea mintii omului. in ultimul rand, a vazut cineva India cu adevarat? daca da, sigur si-a dat seama ca numai de dansuri din buric nu le arde femeilor alora, la cat de... hai sa zicem defavorizata economic... le e tara. cine isi imagineaza o indianca purtandu-si burta la vedere, punct in frunte si unduindu-si lasciv coapsele se insala. io mi-o imaginez mergand pe motocicleta impreuna cu toata familia si nu seamana deloc cu Aishwarya Rai.
s-a fost expectorat monden.

Iunie 2020

Primele raze de soare ale diminetii mangaiau duios fereastra lui Petru. Nu mai vazuse discul astrului de cateva zile din cauza cenusii, a molozului, a obloanelor trase, a ascunzatorii din debara. Atacurile de zilele trecute fusesera unele dintre cele mai violente din ultimul an. Doua proiectile de bazooka si vechiul bloc de peste strada a fost la pamant. Doamne, ce spaima a tras ! N-a inchis un ochi de 48 de ore de frica lor. Nu e deloc viata pe care si-o dorea, nu e deloc lumea in care ar fi vrut sa traiasca ; ba mai mult, tot ce a cunoscut, tot ce a iubit, tot ce i-a fost drag in copilarie e acum pierdut in negura timpului. Acum doua saptamani au reusit sa rada de pe fata pamantului fosta lui scoala (Dumnezeu stie cum), o scoala in care 70% din elevi apartineau altor nationalitati sau etnii : croati, bulgari, polonezi, albanezi, romani de-ai lui, englezi, galezi, precum si tigani din cine stie cate tari. Un melanj de culturi existent in coltul acela al Belfastului, in urma cu ceva timp un oras linistit si verde. A plans cand a luat o mana de moloz si a incercat sa fuga spre casa, unde sa-si blesteme soarta in liniste…insa picioarele-i erau de plumb, capul il durea iar in stomac simtea un gol cum nu mai simtise pana atunci. Realiza ca nu-l mai leaga nimic de trecut, ca pluteste in timp precum o barcuta de hartie intr-o baltoaca unde Dumnezeu nu vrea sa inmoaie degetul ca sa provoace un val, doua, si sa-l aduca astfel la mal. Brutele…I-au ucis parintii acum cinci ani...si pentru ce ? Pentru ca erau romani ? « Da, se pare ca pentru aceste animale, asta-i un motiv destul de intemeiat ca sa-si potoleasca setea de sange, de haos, de ne-ordine » gandea el in bezna deplina a debaralei. « Si bufonii aia din Parlament…Totusi, noi, prostimea, suntem vinovati. Ce te poate determina sa votezi un partid extremist pentru a conduce tara ? Criza economica de acum zece ani ? Promisiunile utopice ? Discursul acid la adresa lui X si Y ? De cand au preluat nemernicii astia puterea, nu mai am tihna…grupurile extremiste puse pe rele trec inarmate pana-n dinti pe langa patrulele politiei fara ca astea sa miste un deget. Zeci de persoane de alte etnii sau nationalitati decat cea irlandeza mor in fiecare luna, cand, in timp ce se uita la televizor sau schimba scutece, se trezesc in casa cu un nenorocit mascat, purtator de cutit sau sabie ce le tipa in ureche, chiar inainte de a-i macelari, cele mai grosolane si rasiste injurii. Cine ar fi prevestit asta in urma cu zece ani ? ». Asa-si umplea Petru timpul, amanand cat putea de mult momentul in care va trebui sa iasa din debara pentru a-si procura hrana de la magazinul de pe colt. La un moment dat incepu sa planga…nu de teama, ci pentru ca se simtea singur, abandonat, uitat de toti. Casa-i era goala, parintii-i erau morti iar Romania, poate singura lui speranta la o viata normala, parea mult prea departe si mult prea ignoranta.